| |
"Intoarce-Te, Doamne!"
- aceasta este rugãciunea omenirii,
de-a lungul tuturor neonilor,
rugãciunea ascunsã în adâncul fiecãrui
suflet omenesc."
Paul Tillich
(1886-1965)
Paul Tillich s-a născut la 20 august 1886, în localitatea
Starzeddel din provincia Brandenburg, Germania. Tatăl său a
fost pastor lutheran.
A studiat la cele mai mari universităţi germane: Berlin, Tubingen,
Halle şi Breslau.
În tinereşe a fost puternic influenţat de gândirea teologului
Robert Bultmann.
Din 1912 este numit pastor în Biserica lutherană, îmbrăţişând
totodată cariera universitară.
A predat teologia la Berlin, Marburg, Dresda şi Leipzig, şi
filozofia la Franfurt.
În 1934, în urma opoziţiei sale deschise faţă de nazism,
părăseşte Germania şi se stabileşte în Statele
Unite.
La Union Theological Seminary va preda teologia şi filozofia şi
îşi va desăvârşi opera, în care încearcă să realizeze
o sinteză între teologia creştină protestantă şi
filozofia existenţialistă.
În 1962 se mută la Universitatea din Chicago, unde va funcţiona
până în 1965, anul morţii sale.
Paul Tillich este considerat unul dintre cei mai mari teologi ai secolului
XX.
OPERA:
Die religiose Lage der Gegenwart (1932);
The Shaking of the Foundations (1948);
The Courage to Be (1952);
Systematic Theology - 3 vol. (1951-1963);
Dynamics of Faith (1954);
The New Being (1955);
Love, Power, and Justice (1957);
The Eternal Now (1963);
Christianity and the Encounter of the World Religions (1963);
A History of Christian Thought: From its Judaic and Hellenistic Origins
to Existentialism (1972);
My Search for Absolutes (1967, postum).
The Irrelevance and Relevance of Christian Message -
A.Durwood Foster, Editor - transcrierea unor conferinte sutinute la Graduate
Theological Union cu doi ani înainte de moartea sa.
Carti traduse in romaneste:
Cutremurarea temeliilor, Editura Herald,
Bucuresti, 2007 Detalii aici
Dinamica credintei, Editura Herald,
Bucuresti, 2007 Detalii aici
Curajul de a fi - Editura Herald,
Bucuresti, 2007 Detalii aici
ULTIMA POSTARE din Paul Tillich (din iunie 2023)
despre cartea sa Irelevanta si relevanta
mesajului crestin AICI
Fragmente din volumul CURAJUL DE A FI
de Paul Tillich pe site AICI
- nou (martie 2019)
Eliminatã (10.07.2022)
Fragmente din volumul
Cutremurarea temeliilor
Editura HERALD
Detalii aici
cartea încã existã (10.07.2022)
Adâncul existenţei
„Adânc”, în accepţia sa spirituală, are două sensuri:
este atât opusul „superficialului”, cât şi contrariul „înălţimii”.
Adevărul este adânc, nu superficial; suferinţa este adâncă,
nu înaltă. Atât lumina adevărului cât şi întunericul suferinţei
sunt adânci. În Dumnezeu există adâncime şi există un adânc
din care psalmistul strigă către Dumnezeu. De ce este adevărul
adânc? Şi de ce este suferinţa adâncă?
…
Toate lucrurile vizibile au o suprafaţă. Suprafaţa este
acea parte a lucrurilor care ni se înfăţişează prima.
...
…
În lumina acestor paşi mari şi cutezători către lucrurile
adânci ale lumii noastre, ar trebui să ne uităm la noi înşine
şi la opiniile pe care le considerăm adevărate. Şi
trebuie să vedem ce există în aceste lucruri ce ţin de
prejudecată, provenite din preferinţele noastre individuale
şi din mediul social. Ar trebui să fim şocaţi constatând
cât de puţină adâncime are viaţa noastră spirituală
în comparaţie cu suprafaţa, cât de puţin ar putea să
reziste la o lovitură serioasă. Ceva extrem de tragic se petrece
în toate perioadele vieţii spirituale a omului: adevărurile,
cândva adânci şi puternice, descoperite de cele mai mari genii prin
suferinţe profunde şi muncă incredibilă, devin superficiale
când sunt folosite în discuţiile zilnice. Cum poate avea loc
şi cum are loc asemenea tragedie? Ea se poate petrece şi se
petrece în mod inevitabil, deoarece nu poate exista
nici un adânc fără drumul către adânc.
Adevărul fără drumul către adevăr
este mort; dacă totuşi este folosit, el are efect doar la suprafaţa
lucrurilor.
...
...
Înţelepciunea din toate epocile şi de
pe toate continentele vorbeşte despre drumul către adâncul nostru.
Acesta a fost descris în nenumărate moduri. Dar toţi
preoţii şi misticii, poeţii şi filozofii, oamenii
simpli şi oamenii instruiţi, care s-au preocupat de acest drum
prin confesiune, introspecţie solitară, catastrofe lăuntrice
sau exterioare, rugăciune, contemplare etc., au mărturisit aceeaşi
experienţă. Au descoperit că nu erau ceea ce credeau că
sunt, chiar şi după ce un nivel mai adânc le-a apărut pe
suprafaţa ce dispărea. Acel nivel mai adânc a devenit el însuşi
suprafaţă atunci când un nivel şi mai adânc a fost descoperit,
iar acest lucru se întâmplă iarăşi şi iarăşi,
atât timp cât durează vieţile lor, atât timp cât ei rămân
pe drumul către adâncul lor.
....
…
Ultimul lucru pe care vreau să îl spun în legătură cu drumul
spre adânc vizează unul dintre aceste paradoxuri.
Sfârşitul drumului este bucuria. Iar bucuria este mai adâncă
decât suferinţa. Este supremă.
…
Bucuria veşnică este sfârşitul căilor
lui Dumnezeu. Acesta e mesajul creştinismului. Dar bucuria veşnică
nu poate fi cucerită trăind la suprafaţă. Ea poate
fi dobândită prin despărţirea de suprafaţă, prin
pătrunderea în propriile noastre lucruri adânci, ale lumii, ale lui
Dumnezeu. Momentul în care cucerim adâncul ultim al vieţilor
noastre este momentul în care putem experimenta bucuria pe care o poartă
veşnicia în sine, speranţa ce nu poate fi distrusă; şi
în adânc se află bucurie.
Toată făptura împreună suspină
În fiecare an când se apropie Vinerea Mare şi Duminica Paştelui,
gândurile noastre se îndreaptă spre măreaţa dramă
a răscumpărării păcatelor, culminând cu imaginile
Crucii şi Învierii. Cine este răscumpărat? Doar unii oameni;
sau omenirea, inclusiv toate popoarele, sau lumea, tot ceea ce este creat,
inclusiv natura, stelele şi norii, vânturile şi oceanele, pietrele
şi plantele, animalele şi propriile noastre trupuri? Biblia
vorbeşte neîncetat despre mântuirea lumii, aşa cum vorbeşte
despre crearea lumii şi despre supunerea lumii forţelor
anti-divine. Iar lume înseamnă natură, cât şi om.
…
Natura nu este doar glorioasă; este, de asemenea, tragică. Este
subordonată legilor finitudinii şi distrugerii. Suspină
şi suferă împreună cu noi.
…
Empatia cu natura în tragedia ei nu este o emoţie sentimentală
ci simţământul adevărat al realităţii naturii.
Shelling spune cu dreptate:
Un văl de tristeţe este întins peste
întreaga natură, o melancolie adâncă, de neînlăturat,
apasă asupra întregii vieţi.
Potrivit lui, aceasta este „vizibilă prin
urmele suferinţei de pe chipul întregii naturi, îndeosebi de pe chipurile
animalelor”. Doctrina suferinţei ca atribut al întregii vieţi,
predicată de Budha, a cucerit părţi largi ale omenirii.
Dar numai acela ce este legat în fundamentul propriei sale fiinţe
de fundamentul naturii este capabil să pătrundă tragedia
sa, după cum spune Shelling, „Cel mai adânc şi
mai întunecat fundament al naturii umane este <dorul>… este melancolia”.
Aceasta creează, în principal, simpatia dintre om şi natură.
Pentru că şi în natură, cel mai adânc fundament este melancolia.
Natura, de asemenea, plânge după un bun pierdut.
…
Oare mai suntem capabili să înţelegem
ce înseamnă un sacrament? Cu cât suntem mai înstrăinaţi
de natură cu atât mai puţin putem răspunde afirmativ. De
aceea, în timpurile noastre, sacramentele au pierdut atât de mult din
semnificaţia lor pentru indivizi şi Biserici. Pentru că
în sacramente natura participă la procesul mântuirii. Pâinea şi
vinul, apa şi lumina şi toate marile elemente ale naturii devin
purtătoarele sensului spiritual şi ale puterii mântuitoare.
Forţele naturale şi spirituale se unesc, se reunesc în sacrament.
Cuvântul face apel la intelectul nostru şi poate mişca voinţa
noastră. Sacramentul, dacă înţelesul
lui este viu, pune stăpânire pe inconştientul nostru, ca şi
pe fiinţa noastră conştientă. El pune stăpânire
pe temeiul creator al fiinţei noastre. El este simbolul naturii şi
al duhului, unite în mântuire.
Prin urmare, trăiţi în comuniune cu natura! Îmbrăcaţi-vă
cu natura după ce v-aţi înstrăinat de ea. Ascultaţi
natura în linişte şi îi veţi găsi inima. Ea va cânta
mai departe slava temeiului său divin. Va suspina împreună cu
noi în robia tragediei. Va vorbi despre nezdruncinata speranţă
în mântuire!
Jugul religiei
...
Noi, preoţii şi învăţătorii creştinismului,
nu te chemăm la creştinism, ci mai degrabă la Fiinţa
Nouă căreia creştinismul trebuie să-i fie doar martor
şi nimic altceva. Neconfundându-se pe sine cu acea Fiinţă
Nouă. Uitaţi toate doctrinele creştine;
uitaţi propriile voastre certitudini şi îndoieli, când auziţi
chemarea lui Iisus. Uitaţi morala creştină, împlinirile
şi eşecurile voastre, când veniţi la El. Nu vi se cere
nimic, nici o idee despre Dumnezeu, nici bunătate, nici să fiţi
religioşi, nici să fiţi creştini, nici să fiţi
înţelepţi, nici să fiţi morali. Vi se cere numai să
fiţi deschişi şi să vreţi să acceptaţi
ceea ce vi se dă, Fiinţa Nouă, fiinţa iubirii, a dreptăţii
şi a adevărului, aşa cum aceasta se manifestă
în El, al cărui jug este bun şi a cărui povară este
uşoară.
Noi îl numim pe Iisus Hristosul (Unsul) nu pentru
că aduce o religie nouă, ci pentru că El este sfârşitul
religiei, pentru că este mai presus de religie şi de
non-religie, mai presus de creştinism şi de non-creştinism.
Noi răspândim chemarea Lui deoarece este chemarea adresată fiecărui
om din fiecare epocă de a primi Fiinţa Nouă, Fiinţa
în care este ascunsă puterea mântuitoare a existenţei noastre,
care ne scapă de trudă şi de povară, şi aduce
pace în sufletele noastre.
...
Aşteptarea
Atât Vechiul cât şi Noul Testament descriu existenţa noastră
în relaţie cu Dumnezeu drept una a aşteptării. Pentru psalmist
aşteptarea este plină de nelinişte; la apostoli, aşteptarea
este liniştită. Aşteptarea înseamnă a nu avea
şi a avea în acelaşi timp.
…
Nu este uşor de suportat faptul de a nu-L avea pe Dumnezeu, de a-L
aştepta pe Dumnezeu. Nu este uşor să predicăm duminică
de duminică fără să fim convinşi noi înşine
că Îl avem pe Dumnezeu şi că putem dispune de El.
…
Dar, cu toate că aşteptarea înseamnă a nu avea,
ea înseamnă şi a avea. Faptul că aşteptăm ceva
arată că într-un fel îl avem deja. Aşteptarea anticipează
ceea ce încă nu este real.
Eşti acceptat
...
...
Aş vrea să propun un alt termen, nu ca substitut
al cuvântului „păcat”, ci ca o cheie utilă pentru interpretarea
cuvântului „păcat” – este vorba de cuvântul „separare”. Separarea
este un aspect al experienţei fiecăruia. Poate că „păcat”
are aceeaşi origine ca şi cuvântul „separare”, „despărţire”.
În orice caz, păcatul este separare.
...
Ştim că suntem înstrăinaţi
de ceva căruia îi aparţinem cu adevărat şi cu care
ar trebui să fim uniţi. Ştim că soarta
separării nu este o simplă întâmplare, ca o licărire de
lumină, ci o experienţă la care participăm activ,
în care este implicată întreaga noastră personalitate şi
care, ca soartă, este şi vină.
…
În har, ceva este depăşit; harul apare în ciuda a ceva; harul
apare în ciuda separării şi a înstrăinării.
Harul este reunirea vieţii cu viaţa, împăcarea sinelui
cu el însuşi. Harul este acceptarea a ceea ce este respins.
Harul transformă soarta într-un destin încărcat de sens; transformă
vina în încredere şi curaj. Există ceva triumfător
în cuvântul „har”: în ciuda înmulţirii păcatului, harul prisoseşte
încă.
Acum, să privim în noi înşine, să descoperim acolo lupta
dintre separare şi unire, dintre păcat şi har, în relaţia
noastră cu alţii, în relaţia noastră cu noi înşine
şi în relaţia noastră cu Temeiul şi ţelul fiinţei
noastre. Dacă sufletele noastre corespund descrierii pe care am încercat
să o fac, cuvinte precum „păcat” şi „separare”, „har” şi
„unire” pot avea un sens nou. Dar cuvintele însele
nu sunt importante. Important este răspunsul nivelurilor celor mai
adânci ale fiinţei noastre. Dacă un astfel de răspuns ar
apărea printre noi în acest moment, am putea spune că am cunoscut
harul.
…
...
”Păcatul” şi „harul” sunt cuvinte ciudate,
dar ele nu sunt lucruri ciudate. Le găsim de
fiecare dată când ne uităm în noi înşine cu ochi cercetători
şi inimi deschise.
Iată, Eu fac un lucru nou
Nimic nu este mai surprinzător decât apariţia
noului în noi înşine. Noi nu putem să prevedem şi
nici să observăm dezvoltarea lui. Nu încercăm să îl
producem prin puterea voinţei noastre, prin puterea emoţiei
noastre sau prin claritatea intelectului nostru. Dimpotrivă, simţim
că încercând să îl producem, îi oprim apariţia… O fiinţă
nouă se naşte în noi tocmai atunci când credeam cel mai puţin.
Noul se iveşte în colţurile îndepărtate ale sufletelor
noastre pe care le-am neglijat vreme îndelungată. El
ne deschide nivelurile adânci ale personalităţii noastre care
au fost închise prin deciziile şi excluderile noastre trecute.
Ne eliberează de tragedia deciziei şi excluderii, întrucât ne
este dat înaintea oricărei decizii. Ne trezim cu el în noi dintr-odată!
Noul pe care l-am căutat şi pe care l-am
dorit apare în momentul în care pierdusem speranţa de a-l mai găsi.
(Fragmente din cartea:
Cutremurarea temeliilor de Paul Tillich,
Editura Herald, 2007,
Traducere: Monica Medeleanu)
Salt la inceputul paginii
|
|
